Victoria lui Cîrţu [CFR Cluj - Dinamo Bucureşti 1-0]

Sorin Cîrţu e "la bază", până la urmă, un simplu om. Iar omul - fie el şi antrenor - cât trăieşte şi antrenează, învaţă. Chiar şi din propriile greşeli.

Dar, mai întâi, hai să ne reamintim cam ce i-a oferit profesia asta ingrată de la îndepărtata baie de lauri din perioada Universitatea Craiova (mileniul trecut!), încoace: ani în şir petrecuţi pe băncile tehnice reci ale unor echipe reumatice şi mărunte; sute de meciuri în care ocoşii arbitri l-au surprins în ofsaid mai des decât pe atacanţii celor două echipe; zeci de meciuri pe care le-a terminat de vizionat din tribună, deşi nu le terminase de comentat de la marginea terenului; un raport favorabil picioarelor primite în fund, comparativ cu aplauzele şi ovaţiile dobândite. Apoi a venit momentul magic, telefonul (ce invenţie magnifică!) CFR-ului, ocazia nesperată de-a arăta tuturor cine este şi ce poate Sorin Cîrţu!
N-am să repet unde s-a ajuns la numai câteva săptămâni de la acel nerostit, dar facil de intuit, "las' că v'arăt io cine-s!" Evenimentele sunt suficient de proaspete şi fierbinţi, atmosfera din Gruia încă încărcată de fluierături, iar cerul acoperit cu nori care prevestesc demisia.

E uşor de bănuit că, după jalnica zbatere a ceferiştilor sub bocancul lui Bayern, n-au urmat zile şi nopţi tocmai fermecătoare pentru antrenor, forţat să-şi privească dezamăgirea şi eşecul direct în ochi. O trădează mai ales absenţa de la conferinţa de presă. Leul din Bănie era prea rănit de gândul că este perceput doar ca un coiot fricos, ca să mai reziste unui tir de întrebări.

N-am nicio idee cât de mult credea Sorin Cîrţu în victoria contra lui Dinamo, habar n-am cât de multă încredere avea în obişnuitele declaraţii de "sprijin" ale conducerii, cele care aduc mai degrabă a anunţuri mortuare... Nici nu prea contează, de fapt. Cert e că - în sfârşit! - antrenorul şi-a călcat în picioare orgoliul, şi-a îngropat încăpăţânarea şi ne-a scos la rampă echipa campioană. A renunţat la cei doi "copii de suflet", ba chiar la toate picioarele de români din primul 11 şi a introdus 4 jucători din lotul "Mandorlini" (Piccolo, Costa, De Zerbi, Bjelanovic). Chiar şi "bisericuţa" portugheză a fost prezentă in corpore! Reconfirmatul căpitan Cadu avea să joace cu determinare şi dedicare, atribute pe care i le credeam rătăcite. Iar dacă a fost Cadu, trebuia să fie şi Nuno Claro, portarul care nu se plânge de prea mult "ajutor" primit din partea coechipierilor, oricât de mare ar fi porţia de goluri încasate.
Cîrţu oferea publicului o echipă întocmită parcă... la cerere, ca o dedicaţie făcută contestatarilor. Fără a juca ireproşabil (dar încântător, cu mare poftă), fără a face un festival de goluri (dar ştiind să conserve avantajul), CFR-ul şi-a dominat clar adversarul (unul surprinzător de jigărit, de altfel), a demonstrat o maturitate în joc demnă de o echipă rutinată, n-a lăsat culoare şi şanse dinamoviştilor, care s-au mărginit doar să încerce să dea lovitura prin şuturi de la distanţă. "Câinii" au reuşit mai mult să muşte din micuţul Garfield (De Zerbi) şi deloc din plasa porţii noastre.

Jocul surprinzător de dezinvolt al echipei l-a animat încetul cu încetul şi pe Cîrţu, care s-a transformat dintr-un simplu spectator "scurs" pe banca de rezerve în vulcanul cunoscut de toată lumea. CFR-ul n-a dat nimănui emoţii prea mari până la fluierul final. Dinamo părea o victimă sigură, meciul pe deplin la îndemână, iar italienescul 1-0... rezultatul perfect. La cum curgea jocul, i-am înţeles (şi îngăduit) antrenorului intenţia de a încerca să-l salveze pe Bud de anonimat, prin reprofilarea pe un post pe care să mai aibe o şansă să joace, deoarece, în "gura" porţii, acesta nu prea are loc de Traore şi Bjelanovic. Din păcate, nu extrema dreaptă i se pare cea mai potrivită lui Cristi, jocul său fiind pe alocuri hilar.
"Olé! Olé! Olé!!", se auzea din tribune. Cine-ar fi crezut?! Dacă adversarul ar fi fost Bayern, nu echipa din Groapă, iar scorul de 0-4 se repeta, de data asta nu cred că pleca cineva supărat de la stadion...

Am să-i atribui meritul victoriei lui Cîrţu. Nu este atât victoria împotriva unui adversar din familia "granzilor" de Bucureşti, cât victoria morală împotriva propriei persoane. Iar aceasta este mult mai greu de obţinut - pentru că adversarul se lasă greu -  şi mult mai greu de gestionat.

PS: Probabil că Sorin Cîrţu doar şi-a prelungit cu vreo 2 meciuri de Champions League şederea la Cluj. Nu-l văd deloc integrat în viitorul clubului. Portiţa de scăpare e doar puţin întredeschisă, iar curentul trage groaznic. După meciul acesta, probabil pe buzele multora se naşte o întrebare simplă: "De ce atât de târziu, Sorine?"