Schimbare la CFR: iese Cîrţu, intră...

Aducerea lui Sorin Cîrţu în Gruia intră în categoria erorilor majore. La modul cum a fost conceput proiectul CFR, în care progresul treptat a fost o noţiune de bază, apelarea la controversatul  şi autobazatul technician nu pare a fi ideea lui Árpád Pászkány. E o lovitură pe care cineva din anturaj i-a dat-o finanţatorului mult sub centură, profitând de starea acestuia de oarecare derută. Cu siguranţă, alegerea a fost girată de micii mai-mari care învârt câte ceva prin cazanul ligii de mămăligă a lui Mitică. Vă mai aduceţi aminte romanţele cântate pe sub plopii fără număr ai CFR-ului în primele zile şi seri de după “ungerea” olteanului pe felia feroviară? Dragomir, Rădulescu, toată familia Oltenescu...  Numai miere, nicio fiere! Atât eram de lăudaţi, de parcă dădeam cel mai bun lapte din târg. Ce român verde (cu miezul roşu şi dulce) era Sorin pe lângă Mandorlini ăla de-a distrus toată pregătirea de vară! Dar n-a avut noroc, săracul! Nu tu Ferrari, nu tu Porsche, nu tu Maibach pe mână până acum…

Iluzia stăpânirii vestiarului a căzut prima, mai ales datorită atacurilor stupefiante la adresa unor jucători. Izolarea “italienilor” şi a jucătorilor nou-veniţi (fără vreo şansă reală de adaptare la echipă, club, oraş, ţară!), a adus, mai mult ca sigur, o stare de nemulţumire mocnită. Folosirea la nesfârşit, de-a dracu’, a lui Dică (oriunde) şi Rada (ca fundaş stânga), a pus capăt noţiunii de egalitate a şanselor şi a sporit nemulţumirea şi neîncrederea jucătorilor. Eterna rulare a sistemului 4-4-1-1, cu schimbări (tardive), post pe post, incapabilitatea de a modifica sistemul din mers, în funcţie de aşezarea şi jocul oponenţilor, ne-au făcut să pierdem orice şansă de a mai surprinde vreun adversar.

De zeflemeaua cu care a tratat Cîrţu trofeele câştigate în era Mandorlini mi se face rău să mai vorbesc. Dacă simţi că faci pe tine, te duci naibii până la toaletă, nu te uşurezi lângă vitrină!

Jocul avântat contra unor echipe mai slabe, “nebunia” cu care erau abordate unele partide, au indus o oarecare satisfacţie în rândul suporterilor ceferişti sătui de catenacio, de lipsa şuturilor spre poartă şi de mingile aruncate spre vârfuri. Mai ales victoria contra Baselului a arătat ce deja se vede “mâna artistului”. Acest măr otrăvit, numit Champions League, a ţinut în umbră chinurile şi sincopele din campionat. Doar după dezastrul de la Vaslui şi eşecul mai mult decât semi- de la Galaţi s-au făcut oareşce matematici, iar rezultatul “n-a dat”. Detaşarea declarativă şi chiar comportamentală (limbajul trupului, gestica, mimica) a antrenorului de rezultatele defavorabile şi punerea eşecurilor numai în cârca echipei nu prea mai puteau masca propriile erori.

Dar totul era încă de iertat şi de scuzat, cât timp mai era în joc Champions League. Fiascoul complet din seara “bavareză” (nu poţi invoca 10 minute de ghinion şi să ignori 80 minute de figuraţie) a făcut ca multora să le iasă pe nas Cîrţu. Iar pentru un antrenor fluierat în Gruia, greu mai există o cale de întoarcere spre inima tribunei. Să nu fim naivi: nu meciul contra lui Dinamo salvează sau surpă scaune.

A meritat să mâncăm 3-4 luni din viaţa CFR-ului? În afară de victoria cu Basel, au mai fost obţinute rezultate care nu puteau fi obţinute şi cu Mandorlini pe bancă? Oare nu era mai simplu, mai ardeleneşte, dacă mai aveam încă un picuţ de răbdare, până când jocul “urât” al italianului se transforma într-un joc mai eficient şi mai plăcut ochiului, beneficiind de aportul unor jucători precum De Zerbi, Bastos sau Costa? A meritat să renunţăm (şi în modul în care am făcut-o!) la un antrenor care dorea, cu siguranţă, să continue un proiect, numai ca să-i dăm o felie de tort unui vânător sezonier de ciolane, dar nu de trofee, adus liber de contract? Iar dacă s-a considerat că italianul a coborât CFR-ul atât de jos, încât mai adânc nu se putea, de ce a trebuit să avem în memorie şi să formăm exact numărul de telefon al lui Cîrţu? Numai pentru că nu suna "ocupat"? Aşa de mare a fost teama ca nu cumva să ni-l sufle Vasluiul?

Vă pune aceste întrebări un suporter care numai “de rezultat” nu se consideră. Altfel cum l-ar mai fi susţinut pe Mandorlini la înfrângeri, cum i-ar mai fi fost părtaş la suferinţă?

Cine urmează? Cine e acum cap de listă? Că e B, P, X, Y, Z..., n-am de unde să ştiu. Pászkány trebuie să ştie, să simtă asta. Trebuie să cumpănească bine, pentru că nu mai merge cu “mai trage o dată”. Nu prea mai e loc de făcut greşeli. Extirparea trebuie executată cât mai repede. Noul antrenor trebuie să beneficieze de timp de reflecţie şi putere de decizie. El trebuie să fie în măsură să spună: de acest jucător  mai am nevoie, acesta rămâne/nu rămâne căpitan, am nevoie de cutare... şi aşa mai departe.

PS: De Zerbi, cu toate minusurile sale, e tipul de fotbalist pe care-l aşteptam demult la Cluj. Atenţie  însă la un mic amănunt! Un jucător care nu-şi aduce familia cu el, care-şi asumă suferinţa provocată de despărţirea de cei dragi, înseamnă că are anumite îndoieli, nu e sută la sută pregătit să prindă rădăcini în Gruia! Hai să încercăm să-i oferim familiei De Zerbi un mediu plăcut în sânul familiei CFR. Ar fi păcat să riscăm ca, din primăvară, “il fantasista” să devină doar o amintire frumoasă...

Scenariu SF: CFR Cluj - ediţia 2020-2021