Oxford United - Drumul spre Wembley (II)

[Wembley]

Transporturi speciale

Londra nu este deosebit de prietenoasă cu maşinile, iar londonezii apreciază o gură de aer curat mult mai mult decât o emanaţie de gaze de eşapament. Nu prea contează dacă ai încălţat adidaşi Puma, n-are importanţă dacă mâna ta poposeşte insistent pe buca prietenei tale, care, întâmplător, este prietenul tău cel mai bun, nu-i crucial cât de lungă ai chelia, dar nu-i deloc coşer dacă eşti la volanul unui jeep Nissan! Fac pariu (pe un autograf Emil Dică pe cureaua metalică de la ceasul Pobeda; n-a vrut să-mi dea ghetele galbene vrăjite care l-au făcut invizibil la meciul retur cu Bayern) că n-apuci să traversezi Capitala fără să-ţi bată trecătorii cu pumnii în caroserie. Nu te atacă în timp ce te deplasezi - 28 Days/Weeks Later e doar fantezie - dar te aşteaptă „cu drag” la semafoare. „Jeepul poluează 4x4, poluantule nenorocit! (...) Ne omori pe toţi, criminalule! (...)”. Cam asta o să auzi tu din ce strigă ei, pe fondul sonor al grindinei de pumni sacadaţi. Dar o să supravieţuieşti, cu siguranţă. În rest, Ana are mere (Ann has apples), iar Londra e frumoasă...

Nu mă duc la Londra cu jeepul. De fapt, n-am jeep, că nu ţin să plătesc asigurarea auto anuală cu bani rupţi de la gura copiilor (prefer să dau acei bani pe băutură). Am maşină mică, pe care o las azi în parcarea dintr-o gară la fel de mică, priponită stingher lângă o dubă dubios de murdară şi prăfuită. Un deget de şecspir, trecut dibaci prin praful de pe portiera şoferului, lămureşte apartenenţa hardughiei: „Polish labourer”. N-am chef să mă pierd cu maşina prin Londra sau să nu am garanţia că găsesc un loc de parcare măcar la 3 mile de ţintă. Iar la intoarcere, nici nu vreau să-mi imaginez! Trenul e mai sigur. Te duce din punctul „B” în punctul „W” şi nu trebuie să te chinui apoi să-l parchezi. Şi, în plus, pot să beau...

Mă uit la ceas. Mi-arată 16 mai 2010. Ce tânăr eram înainte să mă nasc... Mai avem destul timp la dispoziţie. Şi-l împărţim la patru români. Aşteptăm trenul pe un peron plin. Hmmm, se pare că şi alţii vor să bea... Vine trenul, „Mind the gap!”, se deschid uşile. Înăuntru, un ocean galben-albastru, cu aromă de drojdie de bere transpirată. „Yellows! Yellows! Uembă-li! Uembă-li!”, se aude vuietul din interior. Ce cool strigă ăştia Wembley (vine din engleza veche: „Wemba”+„Lea”), mă gândesc în timp ce trenul se îndepărtează agale, ca în Yancheii. Nu ştiu dacă s-au urcat mai mult de zece dintre cei de pe peron. Mă panichez moderat, pe ici, pe colo. Oare transmit meciul şi la megafoanele gării?

Vine următorul tren. Mă pregătesc să urlu: „Lăsaţi-mă să urc, sunt ceferist! Şi tata era!”. Minune! Nu e nevoie să mă fac de râs în străinătate, cum greşit procedează alţi români (răi români! răi români!). Tac în limba engleză. Un salut prietenesc folosind coatele şi ne regăsim fericiţi în cutia de sardele. Familii întregi de sardele transpiră la unison cu noi. Tricouri, steaguri, fulare, tatuaje, copii, suporteri oacheşi cu trupul lucrat, neveste grase, feţe pictate in galben şi albastru. Să moară Petrolul Ploieşti de invidie! Doar eu am tricou vişiniu. Noroc că Yorkii sunt roşii...

Ajungem în halta Wembley, din nord-vestul Londrei (51°33′21″N 0°16′47″W) după vreo oră şi un pic (mai mult) de respirat prin solzi. Totul pentru front, totul pentru victorie! Niciun vagon fără peşte! „A luat careva biletele?”, întreb într-o jumătate de doară. [Pauză de panică şi disperare] „Le-am luat!”, răspund tot eu. Şase ochi de români se uită urât în cei doi ochi superbi ai mei.

Suntem îndrumaţi spre ieşirea de pe peron. Urcăm. Dăm imediat cu ochii de arcul construcţiei de 900 milioane lire sterline (la cursul din 2007), cu o capacitate de 90.000 locuri. Suntem la stadionul Wembley, exact cum ne promisese Malcolm Boyden, vocea pătimaşă de la BBC Oxford Radio... Nu bem nimic?



În miezul acţiunii

Pentru cei care au deschis mai blogul mai târziu şi au ratat (mare păcat!... rău români! rău români!) prima parte a povestirii, trebuie să reamintesc că majoritatea suporterilor Oxfordului şi-a văzut visul de-o viaţă... din ultimul cincinal... cu ochii. În jurul nostru, numai optimism galben şi albastru. Finala play-off, pe care fraierii de la Stevenage Borough erau obligaţi s-o privească – ca nişte loseri de învingători ce erau! – la televizor, aducea în faţa lui OUFC un adversar surprinzător, pe York City FC, formaţie ce eliminase în semifinală pe Luton Town, mult mai bine cotată, într-o manieră total neaşteptată! După 1-0 la York, se credea că Luton va reuşi să întoarcă rezultatul pe teren propriu şi să prindă finala. Din păcate, gazdele au capotat lamentabil, au pierdut cu 0-1, iar suporterii şi-au pierdut cumpătul. Au invadat terenul, şi-au urmărit şi bombardat cu monede proprii jucători, s-au fugărit cu politiştii. Treabă-i asta? Nu prea vă recomand următorul link, dar dacă aveţi dorinţa morbidă de a afla amănunte despre „cum să nu procedezi”...
(http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/eng_conf/8658657.stm)

Categoric, un adversar mai accesibil echipa de la poalele superbei catedrale din York, decât echipa de lângă aeroportul din Luton. Dar fotbalul e fotbal. Surpriza e considerată legală în regulamentul de fotbal. În seara asta, 22 jucători vor alerga după minge şi numai unii se vor bucura la final. Şi, ca să folosim umor britanic, de data aceasta nu vor fi nemţi...

Ca să ajungi la stadion ai un pic de urcat. Wembley parcă e un vulcan. Nu seamănă deloc la fizionomie cu stadionul lui Celtic din Glasgow, plasat strategic în vecinătatea cimitirului, pentru a te debarasa mai uşor de leşurile suporterilor adverşi... Am păşit în premieră, pentru prima dată şi întâia oară pe Noul Wembley, cu vreo 2 ore înainte de începerea meciului, conştientizând faptul că neam de neamul meu n-a călcat pe aici (noi călcam rufele în bucătărie). Aşadar, un pas mic pentru omenire, mare pentru mine. Şi am băut, în sfârşit! Bere, cot la cot cu suporteri mii. Am băut cu ochii la anunţul care spune că n-ai voie să consumi alcool în locurile din care se vede gazonul! Nu vedeam gazonul.

Ne-am reciclat paharele goale de bere şi, plini de bere, ne-am căutat locurile. Erau libere, nu se aşezase niciun moron pe ele. De fapt şi de drept, stadionul era încă aproape gol, ca un monstru roşu adormit.



Apar valurile de suporteri. La un suporter care se duce spre colţul „roşu”, apar imediat alţi patru care o iau spre colţul „galben”. Oxfordul e mai aproape, încrederea mai mare, aşa că-i surclasăm numeric. În faţa noastră se aşează o formaţie 4-4-2 de pubertoşi simpatici, cu ochii roşii. Berea din ei dă tonul la scandări: "Yellows! Yellows!", "We are going up! We are going up!". Explodează când echipele intră pe teren şi încep încălzirea. Rar mai apuc să văd gazonul din cauza lor. Aproape că aş avea dreptul la o bere...

Gata. Cine a fost de venit, a venit. Nu pot să vă garantez cifra corectă, pentru că am găsit date diferite: site-ul Oxford United ne dă 38.957 spectatori, în timp ce pe BBC Sport, în cronica de după meci, asistenţa era de 42,669 spectatori. Oricum, aşa arată Wembley la un meci de liga a 5-a spre a 4-a! Cam arată cu degetul spre fotbalul românesc, of-of, măi-măi...

Se câştigă bani serioşi la un astfel de meci. Dacă o să-mi aduc aminte până la final, poate o să găsesc şi suma exactă. Ca idee orientativă, victoria aducea învingătoarei dintre Cardiff şi Blackpool vreo 90 milioane lire sterline (!!!), bineînţeles în urma unui meci de baraj dintr-o societate fotbalistică mai înaltă, având ca premiu de bază promovarea în Premier League. [Bănuiesc pe vreo câţiva conducători de club de pe la noi că ar da un loc de Champions League pentru un play-off câştigat pe Wembley...] Dar aici nu „ochii dracului” primează când pui bocancul pe Wembley, fie ei cât de fără număr. Onoarea ia faţa potului. Meciul e o sărbătoare pregătită cu atenţie. Artificii, imnuri, marşuri triumfale, spiciuri de îmbărbătare de cele două părţi, prezentarea echipelor în urale. Totul transmis la TV.

Iar acum v-am prins că n-aţi fost pe fază şi v-aţi lăsat ameţiţi cu vorbe meşteşugite. Vă aduceţi aminte să fi numit vreun jucător de la Oxford United până acum? N-am făcut-o! Am turuit despre echipă în ansamblu, despre manager, despre media, despre suporteri, dar n-am numit niciodată adevăraţii eroi, jucătorii. Dacă în discuţiile despre CFR avem tendinţa să-i întoarcem pe jucători pe toate părţile, să-i fierbem la foc mic sau să-i prăjim pe rug, să-i cerem lui Nuno Claro să apere şi cu spatele, să-l căutam pe E. Dică după firul de iarbă, să cerem clonarea lui Gabi Mureşan etc., de data asta am ales să le ofer jucătorilor numai partitura şi gloria finalei, după ce le-am rezervat anonimatul timp de un campionat întreg. Le dedic acum acel „ahu!!! ahu!!!”



Oxford United

(manager Chris Wilder)

Ryan Clarke

Damian Batt

Mark Creighton

Jake Wright

Anthony Tonkin

Dannie Bulman

Adam Chapman (min.87 – Rhys Day)

Simon Clist

Jack Midson (min.78 – Sam Deering)

James Constable

Matthew Green (min.68 – Alfie Potter)

N-are rost să forţez nota şi să vă spun baliverne, că meciul a fost dramatic, pe muchie de bisturiu, că era să fac infarct de emoţie, că mi-a făcut Miss Oxford respiraţie gură-la-gură, bla-bla-bla... Nu. Oxford United a fost mai puternică, mai hotărâtă, mai inspirată, mai eficientă. United a câştigat clar, oferind doar un scurt moment de speranţă „nordiştilor”, chiar înainte de pauză. Meciul a început pe uscat şi s-a terminat pe ploaie. S-a băgat material, s-au accidentat jucători, s-a băgat targa. N-a fost un meci deosebit de spectaculos, s-a jucat simplu şi cu îndârjire. Gazonul n-a fost grozav, iar Wembleyul a fost criticat pentru asta. Dar atmosfera a făcut toţi banii.

Am început în atac, pe ei, fără mama lor, încă de la primele faze. Si n-au rezistat mult.

United deschidea scorul în minutul 15, prin atacantul împrumutat de la Torquay United, Matt Green. Totul pleca de la „vulpoiul” James Constable (atacant de rasă, autor al 25 goluri în sezonul tocmai încheiat), hotărât să urmărească o minge ce părea pierdută în defensiva Yorkului. Ieşirea ezitantă, bâlbâirea portarului, i-au permis lui Constable să agaţe mingea în colţul careului şi s-o întoarcă spre Jack Midson. Urma o deviere cu capul spre Green, stop perfect pe piept la marginea careului de 16 metri şi o reluare din semi-voleu mai mult decât perfectă, în vinclul porţii: 1-0!!!

James Constable marca în minutul 21 şi făcea viaţa amară în tribuna „roşie” şi în întregul Yorkshire. Bătălie aeriană în doi, minge deviată spre careu, ţâşnire a lui Constable mai rapidă decât a fundaşilor, execuţie seacă a portarului: 2-0!!! Alea păreau foarte jaecta!

În minutul 43, portarul Ryan Clarke face o „cascadorie” demnă de un meci în Ghencea, îl imită pe Hirschfeld şi-şi trage în poartă o minge udă, alunecoasă: 2-1! N-o să-l propun la CFR...

Până în minutul 57 (incluzând aici şi pauza) nu s-a prea întâmplat nimic, mai ales că eu mă găseam la o coadă lungă de bărbaţi care încercau să scape de surplusul de bere. E ceva ireal să vezi vreo 7-8 rânduri paralele de masculi stând la coadă, unul în spatele altuia, gata-gata să scoată „arma” şi s-o descarce, în timp ce meciul merge mai departe...

Nu ţin minte ca Yorkul să mai fi avut ocazia să egaleze, ştiu doar că Oxfordul a ratat desprinderea în câteva rânduri. Totul s-a încheiat în prelungiri. Disperaţi să facă un 2-2 prelungitor, adversarii s-au descoperit. În minutul 91, un contraatac tăios aducea 3 „galbeni” singuri cu un fundaş pe care-l pasau cu uşurinţă. Alfie Potter (împrumutat de la Peterborough), piticul atomic blond de 170 cm, extrema de buzunar cu o tehnică uluitoare şi execuţii superbe, trimitea mingea spre 3-1 şi pe Oxford United în League Two!

După cele trei goluri istorice înscrise de Trevor Hebberd, Ray Houghton şi Jeremy Charles lui Queens Park Rangers în urmă cu 24 ani, într-o competiţie mult mai importantă, venise rândul actualei generaţii să marcheze de trei ori pe Wembley, ba chiar de patru ori, dacă luăm ca etalon CFR-ul de pe Allianz Arena... Două dintre goluri - marcate de jucători împrumutaţi!

Fluier final! VICTORIE!!

We are going up!

Pentru descrierea bucuriei de la final nu prea mai e loc pentru cuvintele mele. Mult mai grăitoare sunt imaginile, aşa că le las pe ele să grăiască. N-are rost să stric momentul, după ce l-am pregătit cu atâta grijă...

[Nu rataţi următorul material video! Merită vizionat!]

Play-Off Final - WE ARE GOING UP!

filmare CJ-07-CFR 


La revedere, Wembley!

Sper că v-a plăcut pe Wembley, asta dacă nu cumva ţineaţi cu York City. Suporterii lor au plecat dezamăgiţi, unii dintre ei imediat după golul de 1-3. Câţiva plângeau. Şi bătuţi şi mult de mers până acasă, înapoi în liga a 5-a... Dar trebuie să existe şi învinşi, trebuie să plângă mama cuiva la sfârşit, nu doar să cânte cântăreaţa cheală. Ai noştri s-au lăsat mai greu duşi din tribune. Am plecat şi noi, agale, rumegând victoria şi promovarea. N-am lăsat prea mulţi în urma noastră.

Nimeni nu ne putea strica ziua asta minunată. Apoi am ajuns la gară. Şi am regretat că n-am venit cu maşina...

Bănuiesc că v-aţi dat seama din imagini că nu era coadă la autografe de la David Beckham. Era coadă (de fapt cozi) la... tren! Şi noi eram la capătul cel mai prost al ei. Cel din plan îndepărtat. Foarte îndepărtat. Acolo ne-a trimis poliţistul călare. Nu cred că e cazul să strig „Lăsaţi-mă să trec, sunt ceferist! Şi tata a fost mecanic de locomotivă!”. Cine să mă înţeleagă? Aşadar, aşteptăm plictisiţi, dar victorioşi. Englezilor le place să aştepte. Nu comentează, nu clacsonează, nu se (prea) bagă în faţă (că atunci se dau de gol că nu-s englezi, v-aţi prins?). Aşteptăm. Parcă-i 1983 şi coadă la zahăr. Apoi se aude un anunţ ciudat de strange la megafon. Mă duc şi mă consult cu calul de sub poliţistul călare. Zice: „Amice, iii-ha!, stai la coada greşită! Nu mă refer la a mea...” Avea dreptate! Am schimbat coada şi, în loc de două ore, am stat numai o oră în sala cozii de aşteptare. Oră care tot nu ne-a topit fericirea. Ne-a plăcut pe Wembley, mai vrem! Poate chiar anul viitor, că în mai 2011 se anunţă vreme bună. Dar totul depinde de Oxford United.

La revedere Wembley! Pe curând!...

(credeaţi că s-a încheiat? nici vorbă! va urma)