Pagini

joi, 10 februarie 2011

Oxford United - Drumul spre Wembley (I)

[Drumul spre Wembley trece prin campionat]

Introducere

Regula numărul 1: mănânci şi iubeşti local!

Eşti la Cluj? Mănânci varză à la bala Cluj, ciorbă de perişoare fără peri, de burtă pentru burtă, mititei mari, fasole frecată manual... Laşi japonezilor sushi şi indienilor curry. Bei bere sau ţuică, sau bere după ţuică. Laşi japonezilor sake şi grecilor ouzo.


Eşti la Cluj? Iubeşti una în carne, oase, ţâţe, cur, fie ea şi din Mănăştur, nu „te dai” pe net la botoşenence din Bucureşti şi mâzgăleşti monitorul.

Eşti la Cluj, în şi din? Iubeşti CFR sau Universitatea, respecţi CFR sau Universitatea [Nu daţi cu pietre, că dau înapoi cu şină de cale ferată! Şi „U” este echipa Clujului, că vă place, că nu! Ura faţă de „U” nu te face mai ceferist, iar dispreţul faţă de CFR nu te face mai român, if you know what I mean. Dar mai bine amân acest subiect pentru altădată sau niciodată]. Aşadar, laşi naibii amorul pentru Dinamo sau Steaua, perversul dracului!

Nu mai eşti la Cluj? Ai şters-o englezeşte? Iei micul dejun englezesc, bei cidru la pint şi conduci pe stânga (nu o Dacie)? Atunci musai trebuie să ţii cu echipa locală, ca erzaţ la trupa din Gruia. Aşa ajungi fan Oxford United şi strigi „C’mon yellows!”.

[Nu mă luaţi în comentarii la întrebări despre cum e cu iubirea „locală” pentru tipele din Headington, Marston sau Summertown (câteva „Grui” din Oxford), că nu vă răspund, provocatorilor! Mai intră şi nevastă-mea pe blog din când în când. Şi ea e din Mănăştur!...]

Oxford United nu e campioana Marii Britanii, nici măcar a Angliei. Nici n-o să fie vreodată, dar ştiţi cât de puţin contează asta?! Numai la români există democraţie originală şi suporteri de rezultat. Aici nu. Britanicii sunt rămaşi în urmă cu sute de ani... în faţa noastră. Ei iubesc fotbalul, nu clasamentul. Competiţia vâslistică de pe Tamisa –  în care tocilarii din Cambridge au un uşor avantaj – se proiectează şi la nivelul fotbalului, echipa din Oxford având ca adversar obişnuit mai degrabă pe Cambridge United decât pe Manchester United. În oraş mai există şi Oxford City FC, dar între cele două formaţii n-a existat niciodată rivalitate, ce să mai vorbesc de ura de clasă (iar mă întorc la aruncatul de pietre/şine). E drept că City n-a reuşit niciodată să facă pasul spre ligile superioare, aşadar nu reprezintă o concurenţă care să atragă blesteme, înjurături sau „mure”. Ura este păstrată aproape în întregime pentru duşmanul ancestral, Swindon Town, cu ceva aşchii pentru Reading FC şi Wycombe Wanderers.
      
Istorioare

Puţină istorie, ca să înţelegem geografia fotbalului din cetatea universitară. Chiar dacă momentul acţiunii este cel al sezonului 2009-2010, când echipa se zbate în Conference National (a cincea divizie din fotbalul englez; cam locul 93+ ca valoare între toate echipele) istoria se întoarce mult în urmă. Galben-albaştrii şi-au ales ca an de naştere 1893, cu câţiva ani înainte ca ceferiştii noştri să se „răscoale”. Multă vreme s-au mândrit că sunt o echipă „de cartier” (Headington United), de abia în 1960 adoptând actuala denumire. Din 1926 până în 2001, OUFC a evoluat „acasă”, în Headington, pe Manor Ground. Manor Ground avea să se transforme însă în Manor Hospital, iar echipa avea să se mute pe Kassam Stadium, în sudul oraşului.

Taurul nu este doar simbolul clubului, ci al întregului oraş.
În plus, fiind şi zodia mea, era logic să nu ţin cu Swindon Town...

Oxford United a cunoscut şi vremuri mai bune. Într-o perioadă în care formatul ligilor era altul, clubul a ajuns în Second Division (1968-1976), ba a reuşit şi promovarea în First Division (1985), unde a rezistat eroic timp de 3 ani.

În 1983, fanii echipelor Oxford United şi Reading FC au boicotat vehement un proiect idiot care urmărea contopirea celor două formaţii, aşa că Thames Valley Royals n-a ajuns să joace vreun meci. Nici măcar n-a existat vreodată altundeva decât în capul unor căpoşi.

Trofeul, unicul trofeu, dovada palpabilă a intrării clubului în istorie, a venit în 1986, când Oxford United a câştigat Cupa Ligii (Milk Cup pe atunci). 20 aprilie 1986 - OUFC ajungea pe Wembley, zdrobea adversarul şi cucerea arena onorată de prezenţa a 90.396 spectatori: 3-0 în finala cu Queens Park Rangers! Se părea că începe the hegemonyÎn mod normal, Oxford United şi-ar fi făcut bagajele pentru Cupa UEFA. Putea zbura spre înălţimi... Doar căîn urmă cu aproape un an, căzuse bomba de la Hiroshima peste stadionul Heysel, iar echipele din Anglia au fost aruncate în afara competiţiilor europene pe o perioadă frustrantă de 5 ani. Printre victimele colaterale, Oxford United...

Puţin a mai rezistat OUFC în banca din faţă a fotbalului englez. Apoi a început declinul. Şi fotbalistic şi financiar. Erau mari probleme prin visterie în jurul anului sfârşitului lumii, 2000. În 2006, Firoz Kassam (asta dacă vă întrebaţi de unde denumirea stadionului) cedează clubul, pentru suma de 2 milioane £, unui Florida-american, Nick Merry, fost jucător la echipa de tineret. După 44 ani de fotbal în ligile care contează, Oxford United părăsea scena, luând-o la vale, spre Conference National (Blue Square Premier League), devenind singura deţinătoare a unei cupe ajunsă atât de jos! Mai rău ca CFR-ul anilor 2000, nu vi se pare?

De atunci, aproape un cincinal de iluzii, ratări, neputinţă şi, uneori, neştiinţă. Te-ai aştepta ca răbdarea suporterilor să se ducă pe apa Tamisei sau a Canalului Cherwell, iar în tribune să nu mai vezi decât scaune goale, plictisite. Să nu fie nevoie nici măcar de stewarzi. Să se joace un fotbal pustiu. Dar atunci ţara aceasta, fostă imperiu, nu s-ar mai numi Anglia... În tribune au fost 11,065 spectatori la un meci contra lui Woking! În liga a 5-a!!! OUFC a ratat promovarea în primul an de după retrogradare, la baraj, deşi începuse campionatul în trombă. Exact cum a început şi sezonul de care povestesc eu aici, 2009-2010.
      
Cuprins (de patimă)

Numele lui „Minteuan” e Chris Wilder. Adus în miezul sezonului 2008-2009 de la Halifax Town, managerul a reuşit o serie de forţă, cu 15 victorii în 21 meciuri. Folosirea unui jucător incorect „înmatriculat” a costat Oxfordul 5 puncte de penalizare, un loc la baraj şi încă un an departe de lumea dezlăntuiţă. Cel puţin, acum toată lumea şi-a dat seama că United a pus mâna pe un manager care cunoaşte şi poate. Toată lumea aştepta cu pintul de bere la gură să înceapă campionatul 2009-2010. În altă ţară, continentală, CFR era deja campioană, câştigătoare a Cupei şi mare peininzăes pentru cei din Capitală...



Ştiţi cum a început Oxford United? Ca din puşcă. Nimeni şi nimic nu putea sta în calea „taurului”, indiferent de culoarea tricourilor. Prima înfrângere a venit de abia în etapa a 11-a, după un şir de 8 victorii şi 2 egaluri. Tin minte cum ascultam în parcarea din faţa casei, la radioul din maşină, finalul partidei de la Mansfield şi aşteptam egalarea care nu mai venea, exact ca acum câţiva ani la Sighişoara, când, „în parcarea gării”, Bistriţa bătea CFR-ul pe final cu 3-2. După eşec, OUFC a legat rapid 3 victorii şi 2 egaluri şi deja se vedea League Two cu ochiul liber, chiar neformat. Anul 2009 se încheia în grafic, cu un avans de 5 puncte faţă de locul 2 (Stevenage) şi un joc mai puţin.
Suporterii pleacă spre casă sau spre pub după o victorie

Nu reţin exact momentul când Oxford United a ţinut cu încăpăţânare să se creadă CFR-ul lui Andone din acel retur în care ne-au tremurat chiloţii şi a început să piardă puncte şi teren. Mai rău a fost când a început şi Stevenage Borough să se creadă Steaua şi să câştige (fără valize şi brichete!!!) meci, după meci, după meci, după meci... Nu mai ştiau să se oprească. Aşa e în fotbal. Nu gestionezi bine situaţia? Plăteşti! Eşecurile aduc eşecuri, iar victoriile adversarului toarnă plumb în ghete şi magiun în jambiere. Din candidată unică la promovare, singură pe un loc, OUFC s-a trezit că cedează prima poziţie.

Obişnuit, cum vă spuneam, cu „returul Andone”, spumegam de ciudă. Echipa era în blocaj, iar Stevenage nu se potolea. Când Stevenage a ajuns prea departe în vârf pentru a mai putea fi ajunsă chiar şi de Arsenal, Chelsea sau... Becali, m-am uitat atent în jur, am citit la gazetă, am ascultat cu atenţie la radio şi m-am crucit! Recunosc, m-am crucit! Eram singurul care boceam după ratarea promovării directe! Nimeni nu (mai) vorbea de promovare, cuvântul de ordine era Wembley, cu varianta de rezervă, play-off.

Vocea matinală a remarcabilului Malcolm Boyden de la BBC Oxford Radio ne anunţa zilnic că „se poate”, „nu trebuie să ne pierdem speranţa”, „vom fi pe Wembley!”. Omul compusese chiar şi un cântecel de încurajare. În plus, de la naftalină a fost scoasă o piesă antică, „Don’t stop believing”, care răsuna toată ziua. Malcolm se trezea cu Oxford United şi adormea cu Oxford United (deşi pun pariu că n-a dormit câteva luni). Mă gândeam adeseori: noi (CFR) de ce nu avem un Malcolm al nostru? De ce nu avem o voce care să trăiască la radio/TV pentru feroviari? Suntem, totuşi, campioni! Se poate la liga a 5-a din Anglia, la noi nu? Chiar trebuie să-l aduc eu pe Malcolm Boyden în Gruia?...

Malcolm Boyden mi-e tare drag, aşa că merită 2 fotografii.
L-aş vrea în Gruia, mai ales la relaţii cu publicul. Da’ vine?...

Să nu fiu înţeles greşit. Fanii nu erau foarte mulţumiţi de evoluţia echipei care le arăta sarea după ce se dedulciseră cu miere. Managerul şi jucătorii erau criticaţi. În interviuri, aceştia cereau scuze publicului, promiteau că vor face tot ce se poate pentru a se revanşa.

Nu uitasem că am fost martorul fluierăturilor din tribune şi în decembrie, când echipa era pe primul loc, cu avans consistent!!! Da, echipa era fluierată! De ce? Pentru că, la un meci contra lui Ebbsfleet United, echipă ce trăgea spre retrogradare, mingea a fost trimisă spre propriul teren după executarea unui corner. La scorul de 3-1!... Chris Wilder spumega la radio după meci. Spunea că a văzut până şi la Manchester United ţineri de minge şi de rezultat, nu e o ruşine. Păi dacă la victorii suporterii sunt exigenţi, cum să înghită deziluziile şi înfrângerile?...

Am încercuit în imagine un jucător advers, extrema stângă Isaiah Welsh, crescut la şcoala
lui West Ham United, care m-a impresionat prin viteză şi centrări perfecte din alergare.
L-am propus spre observaţie pe adresa de mail a CFR-ului. Nu m-a băgat nimeni în seamă.
Liga a 5-a nu atrage. Sau poate trebuia să trimit un DVD.
Ulterior aveam să citesc că CFR-ul a adus 2 jucători din Liga a 2-a (Championship).
N-au jucat niciodată; nu se mai ştie nimic de ei...
La ce jucători avem acum, cred că pista Anglia a fost abandonată prea uşor.


Sfârşitul campionatului găsea un Oxford United sleit de puteri (sau cu puterile menajate?!), depăşit în clasament de încă o formaţie (Luton Town), pe un loc 3 care ducea la baraj. Stevenage încheia sfidător pe prima poziţie, adunând 99 puncte, cu 13 mai mult decât Oxford. Ce răsturnare! Am verificat recent, mânat de curiozitate şi am rămas cu privirea tâmpă: Stevenage câştigase 14 din ultimele 15 etape!...
A urmat o primă manşă a play-offului, tranşată relativ uşor: 1-1 în deplasare şi 2-0 acasă (3 mai 2010) cu Rushden & Diamonds. Apoi fiesta...


Şi atunci am înţeles şi eu – în sfârşit! – cum stă treaba cu fotbalul-spectacol. În timp ce Stevenage – de la distanţă cea mai puternică echipă din ligă, echipă care a spulberat totul şi a măturat pe jos cu rămăşiţele totului – a avut parte de o promovare seacă, de pe primul loc, fără fast universal, ci doar cu glorie locală, Oxfordul se pregătea de marele show, reîntoarcerea pe Wembley, pentru finala play-off contra lui York City. Doar pentru asta a trăit întregul oraş în ultimul an. Cine naiba se gândise la locul 1? Cine să dorească locul 1? Nimeni! Poate doar un fraier de român clujean de Grigo, obişnuit să vadă şi să ceară CFR-ul mereu pe primul loc. Ceilalţi aşteptau de aproape 25 ani să se întoarcă pe Wembley...


3 mai 2010, bucuria victoriei in imagini video:

(va urma)

4 comentarii:

  1. Superb articol,felicitari,pe mine cel putin m-ai facut sa ma simt de parca as fi fost in mijlocul fanilor participanti la bucuria promovarii.Sper ca in cativa ani sa se ajunga si la noi,macar in prima liga,la un nivel apropiat de civilizatie(stiu,slabe sperante).Astept cu nerabdare continuarea.
    Pe de alta parte,ar fi fain de facut o paralela cu liga a 5-a de la noi.Ce atmosfera era pe vremuri acolo:echiparea langa marginea terenului(cei pudici intrau in cucuruz),inceperea meciului cu intarziere(n-a apucat nea Gusti sa scoata ciurda de vaci de pe teren),suporteri si jucatori ajunsi direct de la vreo nunta,arbitru urland spre finalul meciului la capitanul oaspetilor"ba Romica dati ma odata un autogol,ca nu mai iesim vii de-aici",sprintul de dupa meci,de la teren,al oaspetilor,sa nu-i prinda cei care au venit cu coasa si furca la meci,etc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc, caneto!
    Nu te bucura prea tare, OUFC nu e inca promovata. Urmeaza barajul de pe Wembley. Cine stie ce se poate intampla?... :)
    In rest, cred ca mai nimerit esti tu sa compui articolul despre divizia a cincea sub clar de luna de la noi. Vad ca ai experienta covarsitoare! Te astept...

    RăspundețiȘtergere
  3. na, fir-ar, am ajuns să citesc un text lung despre o echipă din Anglia, când eu nu citesc nici măcar texte scurte despre echipe din România :)
    fără nicio urmă de periere: chiar că ți-ai greșit cariera, tu să scrii trebuia.

    ---

    ai făcut o micuță greșeală.
    tragedia de la Heysel nu s-a petrecut în 1986, ci în 1985.
    iar echipele englezești au fost oprite din competițiile europene începând cu sezonul 1985-1986 (din fericire pentru Steaua).
    deci, dacă Oxford United a câștigat Milk Cup în aprilie 1986, nu a apucat să-și facă vreun bagaj pentru Cupa UEFA :)

    RăspundețiȘtergere
  4. @deaduralex - Multumesc pentru observatie. Am corectat. Ieri nu mi-a mers netul (tragedie!!!), asa ca n-am putut sa-mi verific toate datele. Pe de alta parte, daca tot n-am avut net, am avut imboldul necesar sa ma apuc de scris la "epopee". Sper sa am adrenalina necesara sa scriu continuarea si fara sa-mi cada internetul.

    RăspundețiȘtergere