"Ori la bal, ori la spital" [Oţelul Galaţi - CFR Cluj 1-1]

Jucătorii feroviari au început la Galaţi un adevărat tur (şi retur) de forţă, într-o încercare febrilă şi disperată de a transforma miraculos CFR-ul clujean din "lanterna roşie" a candidatelor la titlu într-o echipă (din nou) campioană. În definitiv, când să baţi Oţelul dacă nu cât e cald? 

După ce strategul Pászkány schimbase din mers - şi din topor - antrenorul ale cărui avionaşe şi planoraşe, deşi aterizaseră de trei ori perfect pe gazonul din Gruia, nu prea mai dădeau semne şi speranţe că pot să decoleze din nou, venise vremea schimbării şi pentru motto-ul competiţiei. Fâsâitul "avem prima şansă în orice meci, indiferent cu cine am juca, fiindcă suntem cei mai buni" al lui Iuliu Mureşan se demodase în numai câteva luni (ştiţi voi, luni din alea în care nici iarba nu creşte!), devenind mai obositor şi mai greoi chiar decât personajul în cauză. Era deja timpul cuţitului cântând la os mai ceva ca arcuşul la vioară, când se asorta concisul, şecspirianul şi mult-mai-mobilizatorul "ori la bal, ori la spital!" al finanţatorului.

După folosirea unei formule de echipă cam stranie la meciul din Cupa României, cu 3 mijlocaşi centrali şi o extremă dreapta falsă, Bud (care a falsat din greu), eram curios ce soluţie va alege Cîrţu pentru postul de mijlocaş dreapta, în condiţiile în care Hora şi Emmanuel Kone fuseseră lăsaţi la vatră. Bastos, Costa sau Dică? Mă cam macină de un timp încoace întrebările referitoare la această poziţie. Dacă am început sezonul cu posturi pe care jucătorii scârţâie (portar, fundaşi laterali), până la acest sfârşit de octombrie n-am văzut pe nimeni să acopere cu succes nici postul de mijlocaş dreapta, candidatul cel mai important, Ioan Hora, situându-se undeva între iluzie şi deziluzie. Cam multe puncte vulnerabile are CFR-ul, în pofida lotului stufos, iar o echipă cu prea multe slăbiciuni nu câştigă campionate şi nu prinde primăveri europene. A fost Dică cel ales să joace în faţa lui Tony, în timp ce Bastos a fost împins mai sus, să preia din atribuţiile lui Traore la finalizare.

Bute a dat lovitura de începere, iar Oţelul loviturile din primul sfert de oră. Afişând o răutate ruptă parcă din stilul antrenorului, gălăţenii ne-au făcut să părem o echipă cu nimic mai feroce decât cea din perioada de declin a lui Mandorlini. Greu am reuşit să ieşim din propria jumătate, cu prudenţă şi chiar uşoară timorare. Doar în partea a doua a reprizei am găsit calea spre poarta adversă, trasată cu generozitate de un portar total debusolat de  răul de înălţime (înălţimea lui Traore şi centrările la înălţime). Parcă au crescut speranţele de a marca, dar nu şi impresia de forţă, clarviziune, hotărâre, determinare. Oţelul s-a dovedit a fi o nucă tare, domnule!, mai de cocos decât credeam, iar spărgătorul nostru de nuci prea puţin funcţional.

0-0 la pauză, într-o partidă "acuzată" de invitaţii din studioul TV de prea multă tacticizare (tactica omoară spectacolul?!). Câteva decizii ale arbitrilor ne-au arătat că, în lipsa nocturnei, soarele te poate bate în cap şi în luna octombrie...

S-a reluat jocul, fără ca sfetnicul cel bun să-i şoptească vreo schimbare inspirată lui Cîrţu. Şi a venit minutul decontului, fatidicul minut 58, minutul în care CFR Cluj a achitat nota de plată a unui experiment ratat, dar prezentat atât de antrenor, cât şi de mass-media, drept un mare succes. Nu ştiu cât a fost eurogolul lui Iorga şi cât valahogolul lui Rada, dar scorul era, cu certitudine, din nou nefavorabil nouă.

De aici încolo, meciul a luat-o razna, tactica a fost aruncată la coşul cu rufe murdare, iar CFR-ul nostru a încercat să-şi smulgă cu dinţii perfuziile, ca să poată continua balul. Rada a părăsit forţat locul faptei, lăsând toată banda stângă în grija argentinienilor Juan, Emmanuel şi Culio. Apoi, nesuferitul deja-vu, specialitatea sezonului! Traore a dat-o din nou în bară, atât la propriu, cât şi la figurat. După ce ivorianul a fost retras la depou de către arbitru, probabil să se pregătească în linişte pentru revanşa cu Bayern (nu şi pentru meciul cu Dinamo), se părea că nu precedentul Turnu-Severin ne e mai la îndemână, ci trista experienţă Regie. Deşi mărinimosul Giurgiu a vrut o egalizare a şanselor, Leonardo da Veloso n-a fost de acord, a încercat să sculpteze cu crampoanele într-un adversar, aşa că ambii au regăsit mai devreme drumul spre vestiar.

Pe când meciul (şi pentru unii campionatul) părea jucat, iar gălăţenii făceau valurile Dunării în tribune, Peralta a reuşit să egaleze în poarta unui fabulos portar bosniac, Grahovac, care-şi uitase complet evoluţia modestă din prima repriză. Aşa am luat un punct mic de tot, dar cu care le-am mâncat lor 2 puncte imense. Deoarece, în lupta pentru titlu, doar punctele lor mai contează...  

Rămânem într-o ceaţă densă, la 13 lungimi de liderul pe care nici azi nu l-am putut "subordona", deşi - al dracu'! - nu are cel mai bun lot din România. Cîrţu vorbeşte stins la conferinţa de presă, vocea i se sparge în cuvinte pe care nici nu cred că le gândeşte, se consolează cu ideea că mai sunt destule etape (dacă nu în campionatul ăsta, atunci în următoarele, nu?). Trebuie că-şi simte din greu musca Rada pe căciulă. Árpád Pászkány scrâsneşte, ca niciodată, împotriva arbitrajului defavorabil, cu o disperare uşor de sesizat. Suporterii închid televizoarele fierbinţi. Nici de data asta furia CFR-ului manifestată pe "Dr.Constantin Rădulescu" nu şi-a găsit loc în bagaje pentru un meci disputat în deplasare. N-a fost să fie nici azi zi de bal. Rămânem în nări tot cu mirosul de eter şi formol din spitalul-azil pe care nu mai reuşim să-l părăsim...