
V-aţi adunat în spatele blocului înalt, în
faţa şirului de garaje. V-aţi salutat cu patos. „Numai U!” „Numai U!” „Numai U!” „Numai U!” „Numai U!” Din garaj AŢI SCOS materialul şi l-aţi derulat pe
asfaltul crăpat. Nu ploua. Careva l-a şters de praf şi pânza de păianjen cu o
bluză de treling stătută. Unul dintre voi a adus un spray verde. V-aţi uitat
cruciş la el. „Nu-i bun! Trebe negru.”
Ăla mai căpos a hotărât. „Scriem pe două
rânduri, să pară poezie.” Da’ trebe băgare de seamă, că o apucat deşteptu’
ălalalt să taie deja materialul în două. Să ajungă de două bannere. „Grijă mare cum sufli literele, Artistule,
să încapă!” Artistu’ a clătinat
preocupat din cap. EXCLUSIVITATEA.
Ăsta-i cuvânt lung, cine mă-sa l-o inventat! „Deci, io încep!” Aţi stat cu ochii aţintiţi pe literele rotund-pătrăţoase
care începeau să se înşire. Sorbeaţi DIN
privire lucrătura. Arătau bine. Literele. Proporţionate, nu una prea mare, alta
prea mică. Una prea grasă, alta prea firavă. CONTRACT. Nu erau nici înghesuite spre final. Meserie! Artă! Artistu’ a tuşit astmatic şi a lăcrimat
uşor când a ajuns la jumătate. Vaporii de vopsea l-au atacat, dar se merită! A
scos o ţigară şi şi-a admirat opera. „Stai
numa’ să vezi când l-om pune sus, cum a arăta!” Rândul doi e mai simplu.
N-ai cum greşi la el. PENTRU UN.
Aici aţi zâmbit toţi, satisfăcuţi şi mândri. „Doi de U! Ce zici!?” Cuvântul următor v-a încruntat privirile,
deşi începea tot cu U. UNGUR. „Las’ că vede el, chelu’!” Aţi scuipat cu toţii. Cu muci. Mai puţin mucosu’...
„Las’ că vede şi Alin!” SPURCAT. Gata. Aţi scuipat cu toţii,
din nou. Tot cu muci. Mai puţin mucosu’... V-aţi îndepărtat cu toţii câţiva paşi şi aţi privit
cu un ochi, ca la un tablou. „E bine”,
a zis unul. „E OK”, a zis altul. „E perfect!”, aţi decis cu toţii. Mai
puţin mucosu’. Mucosu’ ăla mic tăcea. Tăcea şi privea nedumerit. Descumpănit.
Plin de contradicţii. L-aţi privit prelung. I-aţi citit în ochi întrebarea
nespusă. „Pista, tu nu eşti ca ei! Tu nu
eşti ungur, mă! Tu eşti... maghiar!” Pista tăcea. Tăcea şi rumega. Unul
singur era nemulţumit. Unul singur clătina uşor din cap. Artistu’. „Nu-mi place ceva!
Ceva nu-i bine!” Atunci a vorbit şi Pista, şoptit. În româneşte. „Nu rimează!” L-aţi privit cu iritare. „Ce ştii tu, pui de ungur?” Dar ştia Artistu’. „Trebuie nişte puncte între cuvinte, să fie totul cât mai clar”
Trebuie puncte, clar! Trebuie puncte! Lipsesc punctele! Unul dintre voi, ăla de
la zootehnie, a găsit soluţia. „Pista, ia
sprayul şi suflă nişte puncte între cuvinte dacă eşti român!” Pista a luat
sprayul. Pista n-a zis nimic. Pista ţinea cu U. Da’ Pista se uita cu jumătate de
ochi spre balconul de la ultimul etaj, să nu cumva să-l vadă anya. „Lasă, Pista, că dacă te bate mă-ta, te bate pentru U!” V-aţi
despărţit satisfăcuţi. „Numai U!” „Numai
U!” „Numai U!” „Numai U!” U revine acasă.
Ziua porţilor deschise. Arena Cluj. Sau Cluj
Arena. Pe mormântul lui Ion Moina.
Bannerul e la loc vizibil. Nu stă o eternitate, dar suficient cât să fie văzut de
contribuabilii de pe un stadion întreg. Văzut de un oraş întreg, de un întreg
Ardeal, de o ţară întreagă şi aşa mai departe. Văzut de Chelu’, de Grasu’, de cei
200 de şobolani. Văzut de Alinuş. Văzut de miile de suporteri
U-işti. Văzut de Walter, de Prinţ, de
Claudiu, de Unguruşan. Văzut de Zsolt Szilágyi, de Zsolt Musznai, de Alpár Mészáros, de Zoltan Ritli, de Zoli Iasko. Un alt Zoli nu-l
vede, însă. N-are cum să-l vadă. Se răsuceşte doar, acolo, în întuneric. Încă o dată...
NOTA - Acest text este o fabulaţie şi a fost scris de singurul român spurcat din Univers. Sper că n-am rănit pe nimeni în afara celor care meritau răniţi.